Cel care a mers doar pe drumurile

care duc de la morti la durere

            Pe batrinelul care zimbeste si dusmanilor l-am intilnit la citiva pasi de mitropolia din Iasi. Venea de la biserica si mergea la piata. „Merg la mitropolie si fac mataniile pina la podea ca am ajuns vremurile astea si altii sint in pamint”. Capul albit de griji si nevoi si obrazul brazdat de grimasele de suparare ii tradeaza cei 84 de ani care il trag de spate.

            „Niciodata nu am trait periculos pentru ca am vazut cum se sting oamenii care o fac”, spune rasuflind greu mos Ion. Este veteran de razboi, a ajuns pina la Nistru, dar nu poarta niciodata decoratia in piept pentru ca “nu am fost razboinic, am stat la bucatarie”, spune el ridicind din umeri. El fierbea cartofii si fasolele celor care purtau pe cap casca murdara de dor de casa si noroi din transee. Ionica, cum ii zic prietenii cu care mai trage cite un sah in parcul Gulliver, nu a fost doar bucatarul care gusta zeama fara de gust inainte sa o puna in gamelele care vedeau moartea. El a facut corespondenta de dupa razboi. Dupa bataliile care au durat veacuri pentru el nu a plecat acasa. “Un an am umblat prin tara sa duc tot ce am avut de dus fetele pe care le-am vazut eu le mai stie numa’ Maica Domului”, ofteaza el cu gindul la vremurile demult trecute. “Am avut sase jurnale si trei scrisori si am avut de dus numa’ trei jurnale si un plic”. “Soldatii se temeau ca mor si scriau la jurnale si scrisori pe care trebuia sa le duc la familii, la femei, la neamuri s-asa mai departe”, pentru ca din bucataria murdara in care statea doar auzea bubuiala de pe front si doar cutitul pentru cartofi il putea rani. Toti isi aveau creioanele tocite si foile scrijelite la el pentru ca erau “mai in siguranta”, apreciaza el.

            Vestile care aduc lacrimi

            “Am dus numai trei jurnale si o scrisoare pentru ca ceilalti au trait si au plecat ei acasa”, spune el cu degetul ridicat si cu sprincenele ridicate sa ma atentioneze. A vazut femei care plingeau, femei care rideau a nebunie si de fiecare data se uita la ghetele grele si murdare praf si noroi uscat. “Ma uitam in jos pentru ca ma durea sufletul sa ma uit in ochii femeii cind ii ziceam «Doamna, a murit!»”, si ii alunecau ochii de pe porumbeii care zburau pe cei de jos. “Am mers pe jos si mai prindem cite-un car de pe malu’ Prutului pina la Sfantul Gheorghe ca sa ajung la o doamna cu trei copii”, acolo a dus un jurnal. “Am stat trei zile la ei. Le-am povestit de cum era si cit de bun prieten am fost prieten cu Vaszilcsin”, asa il chema pe soldatul care a scris un jurnal printre rindurile unei carti de poezii in rusa de Lermontov. In celelalte parti l-au gonit imediat cum au luat ce avea soldatul “Ion de la bucatarie”. Nu a citit niciodata nimic din ce avea la el “din respect pentru ‘al care a murit”, spune el grav.

           

            Trecut-au anii

            Astazi este singur pe lume si vremurile apuse il fac sa se gindeasca la locurile si la oamenii pe care i-a intilnit. “nu as mai face asa ceva niciodata”, spune el clatinind din cap, “dar nici nu pot sa spun ca imi pare rau la cite am vazut”, si isi aprinde greu o tigara.

            Anii trec si vintul ii poarta gindurile si amintirile pe la urechile oricarui vrea sa il asculte pe nea Ionica Petrariu si mai asteapta doar un lucru de la viata: “sa mor ca nu mai am ce face pe lumea asta care-i tare rea”.